luni, 4 iunie 2012

Nu mai visez şi nu mai am vise. Vine o vreme când pleoapele capătă o anume rigiditate şi uită să se alinte peste ochii crăpânzi, ridicând brusc de pe ţinuturile lui Morfeu vălul încremenirii ca un cearcaf smuls de pe trupul chircit. Vine un timp, oricare ar fi acesta, în care între înfiriparea unei dorinţi şi rotunjirea seminţei nu mai e vreme de aşteptare şi atunci visele sunt trase îndărăt dintr-o sălbatecă nevoie de împlinire, cu o jumătate de viaţă, cu zece ani, cu unul, o lună, o săptămână, o zi, până când ni se lipesc de trup ca o cămaşă udată de ploaie şi devin una cu ziua de azi, devin prezent, devin nevis. Între lipsa viselor nocturne şi a celor diurne trebuie să fie desigur o neînţeleasă legătură, deşi aparent ele se rostoglesc în două lumi diferite. Pentru o vreme gândurile nu se mai aşează ca păsările pe firul de telegraf ci se rostogolesc continuu într-o mişcare neuniformă ca-ntr-o aşteptare înfiorată a furtunii, fără să pară evident c-ar căuta ceva, fără ca zborul lor să capete contur, deşi în spate rămâne mereu aceeaşi dorinţă primară nerostită, cerul albastru. Iar visele, visele nu mai au timp să-ncolţească ci sunt dezghiocate acolo, la nivel răsăritului, ca un banc de peşti făcut conserve pe pescador în mijlocul oceanului şi sunt desfăcute fărâme pentru a ne pava cu ele dejurîmprejurul.
Vine un timp, oricare ar fi acela, în care trebuie să ne întrupăm dorintele mai repede, mult mai repede decât ne-am fi aşteptat, căci nimeni nu mai are răbdare…

duminică, 29 ianuarie 2012

Am ştiut întotdeauna că atunci când mă voi fi apropiat de moarte voi fi considerat că toată viaţa mea a fost o mare pierdere de vreme, că am trăit degeaba, că nu am înţeles nimic din rosturile şi resoartele esenţiale ale ei. Am ştiut că va veni momentul în care voi trage linie şi nu voi avea ce însuma, nu fiindcă nu voi fi fost în stare să adun rânduri care să se aşeze cursiv unele sub altele şi care să se scurgă implicit şi natural spre o concluzie finală, ci din simplul fapt că am să înţeleg greşeala de a fi lucrat mereu pe alt caiet de teme decât cel rostuit. Şi mă voi fi trezit brusc şi dezorientat în faţa unei foi goale, doar cu o dată în colţul din dreapta sus şi în rest cu muuult, mult spaţiu alb ca un câmp acoperit de ninsoare proaspătă şi grea. Voi fi ştiind atunci cum ar fi trebuit umplută, voi fi înţeles şi rosturile, voi fi descifrat şi resoartele, dar ce folos, căci timpul nu va mai fi de ajuns.
Şi tocmai de aceea, din teama aceasta continuă de care nu se poate scăpa, am băgat capul între umeri şi m-am aliniat turmei. În stânga şi în dreapta nimic altceva decât umerii lor înalţi. Tocmai de aceea, ca să uit ceea ce va avea să se întâmple, să mă fac că nu înţeleg, am ales să râd tâmp la orice glumă rostogolită la colţuri, să mănânc, să beau, să vorbesc, să alerg, o daaa, mai ales să alerg năuc, disperat să scap de propria-mi umbră care va trebui cândva să dea socoteală.
Şi aşa a fost!

miercuri, 25 mai 2011

Azi dimineaţă am fost la doctor pentru verificările de rutină la şase luni. De cum am deschis uşa cabinetului mi-am dat seama că s-a întamplat ceva grav. Aerul era greu, aproape vâscos, ca şi cum zeci de suflete s-ar fi înghesuit înăuntru, pentru o întrunire ce nu avea să mai aibă loc. Iar sufletele se chirceau, se ghemuiau, se îndesau unul în altul făcând loc celorlalte care intrau într-una fără să ştie că întâlnirea nu se va mai petrece niciodată. Când asistenta m-a poftit să şez şi a crăpat buzele am ştiut că doctorul a murit. N-a trebuit să mai spună nimic. Am simţit cum mă nărui. Nu mă tulbură atât neputinţa de a păşi cât mă tulbură neputinţa de a visa. Căci aşa suntem făcuţi să ne îngrijim mai mult de ziua de mâine decât de clipa de azi. E un mecanism biologic simplu şi eficient ca o iteraţie continuă implantat de natură pentru a ne ţine permanent în picioare. Altfel am putea dispărea din firul poveştii ca un personaj de roman poliţist la sfârşitul oricăreia dintre file.
Moartea medicului înaintea pacientului e ca prăbuşirea unui pod înainte de a fi fost construit. Vuiet, piatră gemând, praf, mult praf, totul desfăcând-se ca puful din câmpul de păpădii dintr-o construcţie ce nu va fi fost niciodată. Căci nu înghiţirea hapurilor ne redă vitalitatea ci siguranţa că ele există acolo, pe policioara din dulăpiorul de la baie şi pot fi îngurgitate oricând ni se înmoaie picioarele. O vreme am bântuit pe străzi ca un beţiv. Am încercat să găsesc miezul întâmplării, să-i dibui un colţ, un capăt de care să mă apuc. Strâns, cu amândouă mâinile. Pe seară m-am descoperit într-o craşmă. Ospătarul mă scutura de umăr şi-mi spunea că închid în timp ce-mi întindea insistent nota de plată. Am sunat-o pe A.
- Vreau să trec pe la tine – atâta i-am spus.
- Vrei să facem dragoste? – mi-a răspuns ea.

miercuri, 20 ianuarie 2010

Astă noapte m-am iubit cu o floare de nufăr. Ştiu, cei mai mulţi veţi începe să zâmbiţi şi să vă daţi coate când veţi auzi asta. E greu de explicat cum şi de ce te poţi iubi cu o floare de nufăr.
Floarea o cumpărasem pentru fata de la parter de la o ţigancă ce le vindea în colţul străzii dintr-o găleată de tablă şi spunea că fiu-su tocmai le-a adus de la baltă. Am pus-o într-un bol transparent din sticlă fumurie cu două degete de apă şi i-am lăsat-o în uşă. Apoi m-am gândit că probabil va crede că e de la un tânăr admirator, sau de la vreun cunoscut chipeş pe care îl admiră în taină, sau de la vreun iubit imaginar ce s-a-ntrupat pentru o seară. Ar fi zâmbit şi ar fi visat peste noapte luceferi. Apoi s-ar fi trezit şi-ar fi aşteptat să-i pogoare în fereşti. Iar el nu s-ar fi ostenit desigur.
Aşa că pe seară am coborât în maiou şi-n papuci cum eram şi am luat floarea îndărăt. Am aşezat-o în sufragerie pe masă şi m-am dus să mă culc. Nu i-am dat nici o atenţie dar ea m-a privit tot timpul prin deschizătura uşii cum mă dezbrac şi cum îmi pun pijamaua, iar când în fine m-am întins în pat mi-a zâmbit. A fost un zâmbet atât de firav, atât de naiv, atât de diafan încât am ştiut pe dată că între noi se-nfiripă ceva. Am rămas surprins de gestul ei şi nu m-am putut abţine să nu zâmbesc la rându-mi. Am adus-o şi am aşezat-o la capătul patului pe noptieră lângă femeile lui Bukowski. A fost o noapte lungă cu vise albastre.
Când m-am trezit floarea de nufăr era deja ofilită. Obrajii îi erau despicaţi în crevase adânci şi tenul uscat şi frumuseţea chircită într-un pumn de petale înnodate. Sortită a fost pierii de mânia bătrânei vrăjitoare iubita de-o noapte a prinţului …

miercuri, 6 ianuarie 2010

N-am încetat niciodată să iubesc. De fapt, cu trecerea timpului, am început să mă-ndoiesc că am ştiut vreodată a iubi. Căci nu te poţi bucura întrutotul de zbor fiind fluture, aşa cum nu vei înţelege cu adevărat înverzirea fiind frunză, nu vei putea asculta cântecul mării fiind val şi nici nu te vei putea îmbăta de linişte fiind pădure. În general nu poţi cântări fiind taler ci nu cumpănă.
Când primii cârcei ai iubirii îţi încolăcesc visurile şi le sugrumă în nopţi răstignite pe pereţi neciopliţi nici nu s-au înfiripat încă simţurile cu care să înconjori iubirea, ca năframele de mătase trupul alb al fecioarei. E doar instinct de lut dezmorţit. Când pieptul se umflă şi trupul se-mbracă în costum de bărbat şi-n veşmânt de femeie iubirea-i doar brăţară de-arginţi, ghirlandă de perle sau colier de nesperate întotdeauna asortate cu eşarfa sau cu batista de la piept. Când anii se dau rostogol şi întorc scrânciobul cu privirea în pământ iubirea-i doar deznădejde ţintuită cu colţi de argint pe moara de apă.
Abia când cornul lunii ajunge să te-mpungă în ceafă, şi masa-i întinsă, şi focul muiat în jăratec te poţi retrage în înserari argintii să-i deguşti pâlpâirea.
Pentru a simţi cu adevărat iubirea trebuie să te dezveleşti de toate, de trup, de timp, de spaţiu, de ziduri, de ziua de ieri. Pentru a trăi cu adevărat iubirea trebuie să rămâi gol, mai gol decât lepădat din pântecul mumii. Căci cum ai putea să cântăreşti iubirea când eşti legat de tot ceea ce te înconjoară, de flori şi de fluturi, de păsări, de iarbă, de cer, de ploaie, de soare, de cuvinte, de palme, de buze, de priviri, de copaci. Cum să o poţi preţui când ea-i de nepreţuit?!
Nu vei putea descoperi iubirea adevărată decât atunci când nu-ţi mai doreşti nimic, când nu mai ai ce să-ţi doreşti, nu fiindcă le-ai fi avut pe toate ci fiindcă e doar târziu, prea târziu, când nimic e prea mult şi totul prea puţin…
Azi simt că iubesc!

vineri, 3 aprilie 2009

Cred cǎ relaţia mea cu Cel-de-Sus s-a învârtit tot timpul în interiorul ţarcului format de patru versuri subţiri pe care le-am meşterit pe când eram puşti şi încercam sǎ înjgheb o ramǎ din şindrili uşoare în care sǎ aşez chipul lui: “mǎ-ntrebi de cred în Dumnezeu / da, cred în Dumnezeul meu / jumate zeu, jumate Eu / jumate-un soi de derbedeu”. Ele reflectǎ o oarecare naivitate adolescentina dar niciodatǎ nu am putut strânge mai mult cercurile în jurul inefabilului pentru a reliefa mai bine aceastǎ relaţie.
Dumnezeu nu este unic, Dumnezeu se naşte, trǎieşte şi poate ceea ce este cel mai important, moare împreunǎ cu noi. El nu poate fi nici inventat, nici plǎmǎdit, nici extras dintre stele. El existǎ înlǎuntrul fiecǎruia. Depinde de noi dacǎ vrem sǎ-l vedem, sǎ-l dezvelim, sǎ-l scoatem la luminǎ. Exact ca lalelele din grǎdina mamei. Eram copil şi curtea era plinǎ de lalele. Apoi, din an în an, au apǎrut din ce în ce mai puţine, pânǎ când, într-o primǎvarǎ, nu mai rǎsǎriserǎ decât câteva fire şi acelea firave şi aproape transparente. Atunci m-am plâns mamei: “mamǎ, în grǎdina noastrǎ au murit toate lalelele; cred cǎ s-au sinucis”. Mama a zâmbit, m-a luat de mânǎ, m-a dus în grǎdinǎ şi mi-a arǎtat locul în care cu caţiva ani în urmǎ era o vâlvǎtaie de culori. “Lalelele sunt aici, depinde de noi dacǎ vrem sǎ le scoatem la luminǎ sau nu”. Apoi mi-a explicat pe îndelete cum vine treaba, cum bulbii de lalea alunecǎ în pǎmânt încet încet, din an în an mai adânc, pânǎ când planta nu mai este în stare sǎ mai iasǎ singurǎ la luminǎ. Dar bulbii sunt acolo şi în fiecare primǎvarǎ un mugur crud încearcǎ sǎ-şi facǎ loc prin pǎmântul bolovǎnos spre soare. Apoi mi-a pus în mânǎ un cuţit, a luat şi ea altul şi am început sǎ sǎpǎm. Am gǎsit bulbii la douǎzeci de centrimetri sub pǎmânt, i-am scos, i-am replantat sub douǎ degete de ţǎrânǎ şi în primǎvara urmǎtoare toatǎ grǎdina era plinǎ de flori…
Într-o lume fragilǎ în care toatǎ strǎlucirea nu este decât pojghiţǎ subţire de aur întinsǎ cu unghia peste cartonul presat avem nevoie de zei. E nevoie de cineva cu braţe puternice care sǎ sprijine cerul, atunci când vântul se-nteţeşte a furtunǎ. Cǎci coloanele ridicate de oameni sunt atât de subţiri încât s-ar fǎrâma şi de-un oftat. Paler spunea undeva cǎ nu-l iubeşti pe Dumnezeu dacǎ nu te îndoieşti din când în când de el. Şi mai spunea cǎ acei ce-l invocǎ din purǎ obişnuinţǎ, mecanic, nu fac decât sǎ-l ucidǎ puţin câte puţin. Înseamnǎ cǎ eu, care mǎ îndoiesc des, îl iubesc mult?! Aş spune cǎ da…
Avem nevoie de Dumnezeu aşa cum avem nevoie de noi însine. Şi de minuni.Şi de speranţa cǎ minunile pot fi împlinite, nu doar citite în cǎrţi. Avem nevoie de asta cu atât mai mult cu cât oamenii sunt pe cale sǎ îngroape cel mai de preţ dar cu care s-au pricopsit, sufletul.
Şi totuşi dupǎ toate astea, dupǎ ce am gǎsit locul lui între rǎsadurile de flori din grǎdina pǎrinteascǎ, dilema mea rǎmâne încǎ fǎrǎ rǎspuns. Dacǎ Dumnezeu va muri odatǎ cu mine, ceea ce este neîndoielnic, eu am sǎ mor creştin sau fǎrǎ de Dumnezeu?!

joi, 12 martie 2009

Un singur lucru trebuie sǎ mai lǎmuresc înainte de a-mi face fişa de lichidare şi decontul. O chestiune foarte importantǎ cǎreia nu i-am acordat niciodatǎ atenţie deşi m-am lovit de ea toatǎ viaţa. Relaţia mea cu El.
Bunicii au pierit amândoi în rǎzboi, bunicile au trǎit aproape o sutǎ de ani. Amândouǎ au avut relaţii aparte cu El. Prima, care era cucernicǎ, l-a iubit şi l-a cinstit în interiorul sufletului ei firav şi curat şi nu în construcţii impunǎtoare de piatrǎ. A respectat cu sfinţenie cele zece porunci şi încǎ multe altele. Nu a intrat des în bisericǎ, dar l-a slujit cu cea mai mare credinţǎ. Apoi, dintr-o datǎ, a decis sǎ nu-l mai priveascǎ prin turle semeţe în care sfinţi ruginii strecurau lumina prin ferestrele înguste şi înalte ci prin ochiurile de geam pǎtrate ale unei modeste case de rugǎciuni penticostale. Sfinţii erau mai puţini şi mai mici, ascunşi cu toţii îndǎrǎtul unei mese simple de lemn, acoperitǎ cu o faţǎ de masǎ albǎ, pe care stǎteau întotdeauna o cruce sculptatǎ în lemn şi un bucheţel proaspǎt de flori. Era mai multǎ linişte şi mai puţinǎ nimicnicie. A doua a intrat mai des în bisericǎ sǎ se întâlneascǎ cu El. O fǎcea în fiecare duminicǎ cu cǎmǎşi primenite mirosind a busuioc dar cu acelaşi suflet pustiit, trǎgându-l dupǎ dânsa pe soţul de-al doilea şofer şi beutor, iubitor de ţǎrânǎ ci nu de stele. Ne amintea de El cu fiece ocazie şi-i cerea ajutorul de fiecare datǎ când cerul se-ncovoia spre apus. Nu cred cǎ s-au privit vreodatǎ în ochi. Nici nu apuca bine sǎ închidǎ fereastra spre cer cǎ începea s-o bârfeascǎ pe coana Marioara de una, pe coana Leonora de alta. Şi suduia, suduia de mama focului de fiecare datǎ când cineva se aburca în cârca pǎrerilor dumisale, de multe ori fixe şi le apleca spre pǎmânt ca pe o creangǎ de alun. Iar Lui sunt convins cǎ nu-i plǎcea asta, cǎci îşi punea de fiecare datǎ palmele la ochi, fǎcea o grimasǎ urâtǎ ca atunci când îi întinzi cuiva o farfurie plinǎ şi acela o trânteşte pe podeaua tare transformând-o cu zgomot strident într-o mie de cioburi şi îşi întorcea faţa spre vecina Mariţa de peste drum.
Cu pǎrinţii a fost mult mai simplu. Ei nu au avut timp sǎ stea de vorba cu El, ei au muncit. Sǎ construiascǎ comunismul. Întâi pe cel revoluţionar, apoi pe cel multilateral dezvoltat şi în cele din urmǎ pe cel de mucava. Pânǎ într-o zi, când s-au dus la servici şi li s-a spus cǎ s-a isprǎvit şi mucavaua. Se isprǎvise totul. Treaba a rǎmas neterminatǎ şi pǎrinţii descumpǎniţi. În tot acest timp Dumnezeu a stat cuminte într-o candelǎ micǎ şi roşie agǎţatǎ deasupra uşii de la intrare, chiar lângǎ sonerie. Nu ştiu cine a pus-o acolo. Mama nu. Iar tata nici atât. Cred cǎ a rǎmas de la moartea bunicului de-al doilea, o lǎsase bunica de-i miroseau cǎmǎşile a busuioc. Nu ştiu nici mǎcar cum de-a ars atâta, cǎci nimeni n-a pus vreodatǎ ulei în ea şi arde şi-acum.